Legalism

Cristian Bărbosu – student Ph.D. Trinity Evangelical Divinity School

 

Legalism

Sincretism dinăuntru

“Suntem posedaţi de o dorinţă obsesivă de a ne îndreptăţi, de a declara că suntem neprihăniţi în ochii noştri, de a părea să fim neprihăniţi în ochii altora … A spune că Dumnezeu ne iubeşte nu ne dă nicio asigurare. Am prefera să ne dea 50  de lucruri de făcut, ca atunci când le-am terminat să putem fi liniştiţi. Nu vrem o relaţie permanentă cu Dumnezeu. Noi preferăm o regulă.”

 

Legalismul – vechiul pericol dinăuntrul bisericii creştine. Eu nu-l definesc ca în dezbaterile scolastice moniste nou testamentale, unde are de-a face cu interpretări ale Legii Mozaice. Nu-l definesc nici aşa cum l-a definit compatriotul meu, Mircea Eliade, nici ca şcoala antică de filosofie politică chineză, nici cum îl foloseşte Joseph Fletcher în “Situational Ethics.” Definesc legalismul mai degrabă ca fiind teoria etică religioasă care prescrie o conformare excesivă la un cod religios prin care se poate dobândi sau se poate asigura mântuirea cuiva. O utilizare similară a legalismului poate fi găsită într-un număr de lucrări care discută subiecte asemănătoare din America Centrală şi de Sud.

Această prezntare se orientează asupra Estului Europei, unde legalismul înfăşoară multe biserici, în special în Rusia, Ucraina, Moldova şi Romania. Aceasta nu înseamnă că legalismul nu există în Statele Unite sau în Europa de Vest. Totuşi, în Europa de Est, acesta a devenit “eticheta” folosită de diferite cercuri teologice şi de misionari din întreaga lume pentru a descrie una dintre slăbiciunile majore ale bisericii din această parte a lumii. Această stare este mai degrabă ciudată pentru biserica din Europa de Est, care a devenit o fortăreaţă a credinţei pe continentul European, adânc secularizat. Numai biserica din România a dat mai multe sute de martiri în timpul regimului comunist şi în ciuda persecuţiilor, a atins mii de oameni. Astăzi, România are locul trei în Europa după numărul de creştini evanghelici. Eu însumi sunt un rezultat al acestei curajoase campanii salvatoare. Ca roman, am experimentat parte din suferinţele sale, când am fost trimis într-un lagăr de muncă silnică,  la 18 ani, ca “pocăit”, numele dat celor care fuseseră botezaţi ca semn al îmbrăţişării credinţei evanghelice. Am simţit zelul României pentru Dumnezeu, păstorind o biserică evanghelică în acea parte a lumii. Motivat de acest înalt respect şi adâncă preocupare pentru biserica evanghelică, vă prezint această expunere mai degrabă dureroasă a leglismului, ca una dintre cele mai importante probleme cu care ne confruntăm noi, credincioşii şi lucrătorii din Estul Europei.

Prezentarea se orientează pe convingerile şi practicile găsite cu precădere în bisericile baptiste din Vestul României,  în ţinutul Crişanei, leagănul baptiştilor români. Studiul este o lucrare în desfăşurare, care se bazează pe creşterea mea în context ecclesiastic, ca şi pe cei patru ani de experienţă pastorală  în această parte a României. Este de aemenea un rezultat al interacţiunii ( interviuri, sondaje, discuţii) pe care le-am avut cu mulţi necredincioşi, credincioşi şi lucrători creştini din acea ţară. Forma de prezentare urmăreşte avertismentul lui Wayne Boulton, expunând cele trei componente majore ale legalismului: exemple, posibile rădăcini şi consecinţe. Este un studiu descriptiv cu analize prescriptive. Scopul acestei prezentări este de a provoca pe oricine este interesat sau implicat în Europa de Est (mai ales în România) să se gândească la pericolul legalismului şi de a cere să se roage şi să ajute lucrările de acolo. Zona cercetării este vastă şi aleg, de aceea, să axez prezentarea mea asupra unui aspect specific legalismului, pe care îl numesc sincretism îndreptăţit de Scriptură.

Sincretismul îndreptăţit de Biblie este o formă a legalismului născută în biserică şi de către biserică, însoţită de un intens zel religios şi bazat pe seturi de texte doveditoare folosite să formeze şi să justifice un cod etic-religios prin care biserica judecă mântuirea cuiva. Acest tip specific de legalism tinde să schimbe orientarea bisericii de la convertirea Cristologică la  convertire culturală/eclesiastică; de la o dedicare condusă de har către Domnul nostru  Mântuitorul nostru, la un angajament impus de lege faţă de Codul Eclesiastic ne-scris. Căutătorul sau creştinul este condus înspre a crede că mântuirea sa este teoretic prin „har, prin credinţă”, dar practic, este realizată prin faptele sale de ascultare faţă de codul etic şi religios strict pe care biserica îl dă ca învăţătură şi uneori îl impune. Este periculos, datorită implicaţiilor soteriologice serioase. Este înşelător pentru că foloseşte Scriptura pentru a-şi justifica obiectivele. De aceea, eu numesc acest tip de legalism sincretism dinăuntru, sau sincretism îndreptăţit de Scriptură, pentru că afectează chiar inima Evangheliei. (vezi mai jos)

Următoarea listă conţine mai multe exemple ale celor mai cunoscute convingeri şi practici bazate pe Biblie, care deseori sunt folosite de credincioşi şi de biserici pentru a justifica acest tip de legalism:

• Purtarea de acoperământ al capului – 1 Cor. 11 (pălării, eşarfe, bentiţe, sau clasicul batic)
• Niciun fel de bijuterii – 1 Petru 3:3, 1Tim. 2:9
• Fără machiaj – numai marea curvă din Apocalipsa 17 purta machiaj şi bijuterii
• Fără păr lung pentru bărbaţi – 1 Cor. 11
• Numai cu fustă pentru femei – Deut. 22:5
• Fără a se mişca din picioare, mâini sau trup în timpul când cântă muzica în biserică – Eccl. 5:1
• Femeilor nu le este permis să vorbească în biserică – 1Cor. 14:34; 1Tim.2:11-12
• Abstinenţă totală de la alcool – Rom.14:21

Acest următor set de exemple bazate pe Biblie prezintă convingerile şi practicile legaliste „mai îngăduitoare” găsite în diferite biserici. Le numesc „mai îngăduitoare” pentru că nu sunt folosite pentru a judeca mântuirea cuiva, ci uneori, sunt folosite pentru a pune sub semnul întrebării sfinţenia şi ascultarea personală faţă de Domnul:

• Femeilor nu le este permis să poarte părul scurt 1Cor.11
• Femeile să nu ia Cina când au menstruaţie – Lev. 15:19-33
• Fără sport, TV, participare la evenimente în oraş Duminica – Ex. 20:8-10
• Să nu se stingă lumina în biserică, nici chiar când este nevoie pentru proiector – 1 Ioan 1:15 („Dumnezeu este lumină, în El nu este întuneric.”)
•  O mamă nu poate veni la biserică şi nu poate lua Cina 6 – 8 săptămâni după ce a născut – Lev. 12:1-8
• Frizerii să nu taie colţurile părului sau să te radă între sprâncene – Deut. 14:1; Lev. 19:27
• Să nu participe la nunţi, zile de naştere sau petreceri la firmă, care au loc într-un mediu ne-evanghelic – 2 Cor. 6:16-17
• Fără zâmbete sau glume de la amvon – Biblia nu specifică vreodată că Isus a zâmbit; de asemenea, 2Cor.7:9 unde pocăinţa este asociată cu tristeţea
• Femeile nu pot să se roage sau să citească din Scriptură în biserică dacă nu au capul acoperit – 1Cor.11
• Nu se fac nunţi Duminica – Ioel 2:16
• Fără relaţii sexuale Duminica Ioel 2:16
• Biserica trebuie să înceapă la 9:00 dimineaţa – Fapte 3:1
• Nu se pot ţine de mână logodnicii – 1 Cor.7:1
• Naşterea de fii ajută cumva femeile în mântuirea lor – ori1Tim.2:15
• Tinerii nu pot fi botezaţi până nu ştiu cu cine se vor căsători –Eccl.5:5
• Ordinea la procesiunea funerară este: primul rând fanfara, urmată de predicatori şi apoi cortegiul – Ps. 68:25
• Părinţii ar trebui să nu permită copiilor să folosească mâna stângă, pentru că Biblia menţionează întotdeauna că Dumnezeu a folosit mâna dreaptă, adică Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu – Marcu 16:19

 

Lista prezentată mai sus nu este exhaustivă dar include destule pentru a da o idee asupra problemelor. Multe dintre ele au fost moştenite dintr-un cadru cultural şi de aceea, este necesară o discuţie despre contextualizare în acest punct.

Cred cu adevărat în contextualizare. Cred puternic că Isus şi apostolii credeau, proclamau şi practicau contextualizarea, înţelegând influenţa majoră pe care o avea cultura asupra ascultătorilor lor. Ei înşişi se acomodau, precum şi prezentările lor ale mesajului biblic, la contextul cultural al acelora în mijlocul cărora lucrau, fără alterarea esenţei mesajului creştin.

Călătoria lui Pavel la Ierusalim este unul dintre cele mai importante exemple de acest tip. Pavel – apostolul libertăţii, proclamatorul harului, cel care a avut curajul de a vorbi împotriva Legii, a pământului şi a Evreilor (Fapte 21:28), care era gata să sufere, chiar până la moarte de mâinile iudaizatorilor pentru a nu compromite mesajul şi convingerile sale – s-a contextualizat pe sine când a ajuns la Ierusalim (Fapte 21). De ce? Pentru că biserica Ierusalimului era foarte „evreiască” în stilul ei de viaţă şi eclesiologie, perpetuând o înaltă perspectivă asupra Torei, a legilor asupra mâncării şi chiar a circumciziei. La sfatul lui Iacov (liderul bisericii), Pavel s-a alăturat altor patru evrei, a trecut prin purificări rituale în Templu timp de 7 zile, (unii argumentează chiar că ar fi făcut un jurământ nazarinean) şi a plătit pentru jertfele cerute, conformându-se astfel la practicile evreieşti normale ale zilelor sale.

Pavel exemplifică cel mai bine procesul contextualizării. Cultura şi normele ei sunt semnificative pentru influenţa şi modul de viaţă creştină. De aceea este important să înţelegi că acest cadru legalist şi tendinţele sale au originile şi cauzele în forma geografică şi istorică  a credinţei evanghelice româneşti. Multe dintre ele sunt influenţate de următoarele aspecte şi moştenite de la acestea:

1. Biserica ortodoxă română. Mulţi credincioşi evenghelici au fost convertiţi dintr-un mediu ortodox care soteriologic este bazat pe fapte şi de aceea pune cerinţe înalte şi diverse asupra oamenilor (datorii în biserică, scala virtuţilor, comportamente şi înfăţişare specifice). Biserica evanghelică a convertit principiul ortodox al faptelor în etică protestantă înaltă, care se comportă mai mult sau mai puţin în acelaşi mod. Numai acum Îl mulţumeşti pe Dumnezeu şi moşteneşti Împărăţia, nu prin ascultarea de canoanele ortodoxe, ci prin conformarea la codul eclesiastic impus de biserica baptistă. Ca o cultură împământenită în ortodoxia prezentă de 2000 de ani, România are miezul ei înrădăcinat în discursul moral definit de pretenţiile neprihănirii manifestate în comportamentul exterior. Aceasta se vede clar în sub-cultura evanghelică. Este prezentă şi o influenţă ortodoxă în „rânduielile bisericii.” Biserica ortodoxă este cunoscută pentru perspectiva ei înaltă asupra ritualurilor şi o conservare nealterată a tradiţiilor (liturghia cea mai importantă este încă una care se practica în secolul IV după Hristos, de către Ioan Hrisostom). În multe ocazii, când este întrebat de ce ţine tradiţia „X”, credinciosul baptist va răspunde cu un citat distorsionat al 1Cor.14:33: „Dumnezeu este un Dumnezeu al orânduielii” astfel de „rânduieli” (reguli şi tradiţii) fiind „sfintele vaci” (cum a spus un pastor român) ale baptiştilor români. Aşa că unele practici sunt rezultatele influenţei ortodoxe asupra bisericii ortodoxe.
2. Normele culturale române (haina şi cravata  reprezintă îmbrăcămintea corespunzătoare purtată la ocazii speciale, ca atunci când eşti primit de Primar, Preşedinte, sau şef, când predai la şcoală sau participi la o întâlnire de afaceri). România este o societate tradiţionalistă unde „datinile strămoşeşti” obiceiuri moştenite – joacă un rol important. Orientarea principală este asupra valorilor din „trecut”, asupra a ceea ce „a fost” şi drept rezultat există o atitudine suspicioasă şi îndărătnicie la ceea ce este nou. Orice vine din Vest sau este nou drept formă sau conţinut, este etichetat ca fiind „lumesc” sau „liberal.” În plus, românii au fost, din punct de vedere istoric, cunoscuţi ca fiind foarte religioşi şi axaţi pe comportamentele exterioare în timp ce cele interioare sunt neglijate.
3. Balcanizarea.  Poziţia geografică a României, care ne plasează inevitabil în grupul balcanic (cu toate că suntem latini) este un factor de influenţă. Dar, balcanizarea n-a avut niciodată o conotaţie pozitivă. De exemplu, misoginismul balcanic influenţează biserica fără îndoială (adică femeile nu au nimic de zis în luarea deciziilor în casă sau în societate, de aceea, nici în biserică nu prea au ceva de zis). Atitudinea balcanică este caracterizată de asemenea, de certuri, acuzaţii şi lupte asupra unor chestiuni minore (adică, întâlnirea congregaţională anuală a bisericilor baptiste). Balcanismul este o cultură a ruşinii şi a intimidării, care se vede foarte viu în modul în care biserica instrumentează cazurile deviante (disciplina în biserică). Vulnerabilitatea este văzută ca fiind o slăbiciune. De exemplu, eu am fost mustrat de un membru bine intenţionat al bisericii pentru că am ilustrat predicile mele cu lupte personale, pentru că pastorii n-ar trebui să arate vreo slăbiciune.
4. Fondatorii baptişti: (a) baptiştii germani (pietiştii); (b) imigranţii români baptişti din Ungaria şi (c) anabaptiştii, cunoscuţi pentru codul lor etic riguros. Învăţătura din biserică, cea mai mare parte, s-a transmis din generaţie în generaţie: „Mulţi pastori în vârstă au mentorat oameni tineri, ajutându-i să înveţe prin experienţele lucrării în biserică, în biserici de la ţară fără pastori.  Liderii s-au ridicat pur şi simplu pe calea credincioşiei, dezvoltându-se ne-tradiţional, fără resurse semnificative. Seminariile pregăteau doar câţiva pastori pe an.” În special sub regimul comunist resursele teologice şi pregătirea erau aproape inexistente.
5. Comunismul a influenţat într-o măsură importantă biserica. Totalitarianismul bazat pe reguli şi reglementări a formatat conducerea şi instituţiile (inclusiv biserica), afectând modul de gândire şi de comportare, impunând convingerile într-o manieră mai degrabă dictatorială. Aceste reguli trebuiau să fie transmise (îndoctrinare) şi puse în aplicare cu ascultare, prin conformare (uniformitate, mai degrabă, nu diversitate), formatând astfel standarde rigide şi criterii fixe pentru a distinge pe aceia într-o relaţie corectă cu biserica de cei revoltaţi, liberali sau greşiţi. Mai mult, totalitarianismul a afectat oamenii din congregaţii care trăiesc şi gândesc în concordanţă cu structura de autoritate de deasupra lor, de care au fost făcuţi să depindă, şi de aceea, se tem să pună întrebări sau să chestioneze autoritatea. Rămăşiţe ale moştenirii comuniste printre oamenii din băncile bisericii se văd clar în diferite forme: alegerea lor deliberată de a suferi decât să chestioneze autorităţile eclesiastice, şi perspectiva lor asupra lumii este influenţată de duplicitatea în care imaginea publică (aspectul extern) este ceea ce contează, neglijându-se particularul (adevărata transformare).
6. Lipsa educaţiei teologice. Marea majoritate a pastorilor baptişti au puţină educaţie teologică, sau deloc. Lipsa de deprinderi hermeneutice şi de discernământ, la fel ca lipsa unei înţelegeri adecvate a autorităţii scripturale, au condus pe mulţi credincioşi la a vedea Scriptura ca un obiectiv, şi nu ca un mijloc. Pentru că au un respect adânc pentru Scriptură, mulţi o privesc cu o reverenţă aproape superstiţioasă. În unele biserici oamenii nu sunt încurajaţi să facă exegeza pasajului, ci mai degrabă să-l memoreze şi să-l folosească drept dovadă. Sunt pastori care nu ar accepta ideea că instrumentele hermeneutice pot fi de vreun ajutor sau necesare la interpretarea Scripturii. Textul ar trebui luat mai degrabă literal şi „aşa cum spune”, ceea ce este în ea însăşi o interpretare.

 

Am participat la o discuţie unde mai mulţi pastori mi-au spus că greşeam cerându-le să facă distincţia între adevărurile culturale şi cele supraculturale. Biblia, în perspectiva lor, nu are elemente culturale. Tot ceea ce este scris este bun de aplicat în ziua de azi şi a nega acest lucru înseamnă a nega perfecţiunea şi inspiraţia.

 

Odată am fost întrebat: „Îi este permis soţiei mele să se spele pe dinţi?” „Ce credeţi dvs.?”, am întrebat eu. „Nu spune 1Petru 3 că este interzisă înfrumuseţarea femeilor?”, a întrebat el. „Noi nu tolerăm niciun fel de liberalism în biserica noastră. Noi vrem să fim biblici, aşa că spune-mi, este sau nu este permis ca nevestele noastre să se spele pe dinţi?”

 

În cele mai legaliste contexte, deci, Biblia este folosită ca un scop în sine. Se aplică în mod juridic pentru a condamna şi a ucide, în loc să aducă viaţă. Deoarece Biblia spune aşa, nimeni nu poate comenta. În cele mai legaliste întâlniri, Scriptura este folosită ca un mijloc de condamnare. Oameni zeloşi caută şi găsesc versetele potrivite să-şi dovedească ideile lor sau să-şi justifice convingerile (vezi apendice). Litera domneşte, în timp ce duhul care dă viaţă şi caută dincolo de literă este suprimat.

1.  O reacţie la alte convingeri şi practici eclesiastice străine, aduse de misionari vestici în România. Într-un context încărcat cu tradiţie şi axat pe pocăinţă ca salvare ontologică, versiunile reducţioniste, simpliste şi antinomiene ale Evangheliei prezentate de câţiva credincioşi şi învăţători au determinat un răspuns negativ (şi pe bună dreptate!) şi au stereotipizat biserica din Vest, care a devenit văzută ca liberală şi lumească. Lipsa de conştientizare contextuală şi lipsa discernământului şi separarea adevărurilor biblice supra-culturale de adevărurile vestice culturale a fost un factor negativ în producerea reacţiilor găsite în cercurile evanghelice româneşti.

 

Biserica, de aceea, a fost influenţată dinăuntru şi din afară de cultură, ca oriunde altundeva în lume de-a lungul istoriei omenirii. Rădăcinile culturale sunt „sisteme de valori care operează ca axiome ascunse în interpretarea lor,” influenţând modul în care oamenii gândesc, acţionează sau se comportă chiar în biserică. Drept urmare, eu cred cu adevărat că cineva care se hotărăşte să lucreze în România, în cultura românească, ar trebui să fie conştient de chestiunile specifice ale subculturii evanghelice din ţară. Ca să poată fi eficient un lucrător, este nevoie să se contextualizeze. Dacă aş putea spune, în cazul României, cineva trebuie să treacă printr-o dublă contextualizare – să se acomodeze nu numai cu cultura seculară, ci şi cu subcultura bisericii. Este important de observat acest aspect dublu. Cultura seculară românească este diferită de subcultura evanghelică. Ei nu au reguli sau restricţii în ce priveşte portul bijuteriilor, machiajul, acoperământul capului, codul de îmbrăcare, dansul, etc. Aşa cum au evanghelicii. Biserica baptistă a construit propria ei subcultură, bazată pe pardigma lui Niebuhr „Hristos împotriva culturii,” ridicând bariere şi construind ziduri în opoziţie cu multe obiceiuri seculare. De aceea, repet, misionarul trebuie să fie conştient de dublul aspect cultural, contextualizându-se dublu. Trebuie să respecte convingerile biblice naţionale (Rom.14) şi în multe cazuri, să trăiască după ele. Recunosc că este dificil, dar o văd ca un mandat biblic (1Cor. 8-10; Rom. 14).

 

Când am început lucrarea noastră în România, soţia mea şi cu mine am încercat să ne integrăm în cultura cu dublu strat. Am încercat să trăim după multe „legi eclesiastice/culturale” în timp ce păstoream o biserică în România. De exemplu, cu toate că aveam o convingere diferită, soţia mea avea capul acoperit, a purtat fuste şi nu a purtat cercei, cu toate că niciuna din aceste chestiuni nu reprezenta o problemă în mediul bisericesc în care a crescut ea, o biserică evanghelică liberă din Strassbourg, Franţa. Am considerat această decizie ca un mandat biblic, în lumina 1Cor. 9:20 şi Rom. 14. De asemenea, am apreciat şi am îmbrăţişat multe obiceiuri eclesiastice, văzând în ele valoare adevărată şi semnificaţie pozitivă. Totuşi, nu am făcut compromis la ceea ce descriu în această prezentare ca legalism sincretic, ci mai degrabă am încurajat credincioşii să nu ridice la nivelul absolutului convingerile lor , prevenindu-i asupra pericolului sincretismului. Am plătit un preţ pentru asta. Pe de altă parte, am fost întotdeauna împotriva prezentărilor antinomice ale Evangheliei şi cred că un creştin este sub legea lui Hristos – învăţăturile lui Isus şi ale apostolilor – dar eu mă axez pe Hristos întotdeauna, nu pe Lege, asupra harului, şi nu asupra regulilor. Am încercat chiar să-mi contextualizez teologia, cu scopul de a evita unele dezbateri teologice vestice şi să mă concentrez asupra învăţării adevărului Scripturii, fiind sensibil la nevoile spirituale specifice şi la înţelegerea oamenilor din această parte a lumii. Cred cu adevărat în contextualizare şi că a fost esenţială lucrării şi am încercat să fac aşa până am întâlnit nişte drumuri închise. Să explic.

 

Este un lucru să te contextualizezi pe tine la norme culturale, şi este ceva total diferit să compromiţi adevărurile Scripturale supra-culturale, în special acelea legate de mântuire. Dar iată care este problema şi cheia acestei prezentări: cu toate că nu am nimic împotriva contextualizării, am mult de spus împortiva sincretismului, sau în acest caz, împotriva contextualizării sincretice în care interesele religioase şi formle culturale ale audienţei furnizează atât conţinut, cât şi orientare. Cu alte cuvinte, este o problemă când normele culturale, tradiţiile, învăţăturile bisericii şi chiar versete biblice sunt folosite pentru a transmite o cale DIFERITĂ de răscumpărare decât sacrificiul substituitor al Domnului nostru Isus Hristos şi legalismul îngăduitor îmbrăţişează sincretismul sau devine sincretism. În aceste cazuri, Biblia devine un obstacol al răscumpărării, în loc să fie folosită spre a mântui pe cineva. (vezi Apendice 1)

 

Pavel, acelaşi apostol care a renunţat la tot, să devină evreu pentru evrei şi grec pentru greci (tuturor totul 1 Cor.9) pentru a-i mântui (adevărată contextualizare), confruntat cu problema bisericii din Galatia, unde legalismul (în cazul lor – nomism mozaic) a devenit mai mult decât doar o normă culturală (o cerinţă pentru mântuire), el s-a ridicat cu tărie împotriva ei!

În exordium-ul scrisorii sale către galateni, Pavel scrie: Gal. 1:6 „Sunt uimit că părăsiţi aşa de repede pe Cel care v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie, care nu este deloc o evanghelie.” Observaţi tonul şi termenii folosiţi. Cum arată Ben Witherington, tonul lui Pavel nu este unul pentru „doar a emite clişee”. Termenul „voi … părăsiţi” era folosit în dezertarea militară, care era pedepsită cu moartea în vremea aceea, şi de asemenea, era folosit în literatura inter-testamentară despre aceia care deveneau apostaţi, sau (în forma substantivală) despre o persoană care părăsea o şcoală de gâdire filosofică pentru alta. Verbul folosit în greacă este reflexiv, indicând că acţiunea este voluntară (ei înşişi dezertează), punând astfel un accent puternic pe responsabilitatea lor personală. Ei nu-l părăsesc pe un om, pe un învăţător sau o biserică, ci pe „Cel care i-a chemat”- pe Dumnezeu! Ei nu numai că s-au întors de la Dumnezeu, ci în special relevant pentru subiectul nostru, ei s-au întors de la „har” la ceea ce apostolul va descrie mai târziu ca fapte ale legii (V-aţi îndepărtat de Hristos, voi care căutaţi să fiţi îndreptăţiţi prin lege; aţi căzut din har” Galateni 5:4).  Şi iată ideea importantă a acestui pasaj, paralela directă cu subiectul nostru. Iudaizatorii, aceia care au adus această formă de legalism bisericii din Galatia, nu-L negau pe Hristos sau harul Lui, ci încercau să aducă îmbunătăţiri, adăugând cerinţe (la fel ca legaliştii contemporani din estul Europei), care în cazul lor, însemnau ceremonii şi standarde din Vechiul Testament. Şi acesta este un detaliu foarte important. În Fapte 15:1 avem un exemplu clar al acestei probleme. Oameni din acelaşi grup căruia i se adresa Pavel aici, iudaizatorii, învaţă biserica din Antiohia că „dacă nu sunteţi circumcişi corespunzător obiceiului (Lege) lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi!” Îşi bazau învăţătura lor greşită pe bucăţi de Scriptură, cum au făcut legaliştii de-a lungul istoriei bisericii  şi cum fac cei din România, azi. Aceasta, totuşi, nu l-a impresionat pe Pavel, care a văzut aceasta ca o problemă foarte importantă. De ce? Pentru că atunci când se adaugă ceva harului Său, chiar şi legea lui Dumnezeu, harul încetează să mai fie har (cf.Rom.11:6). Cum spune F.F. Bruce: „Mesajul pe care sunt dispuşi creştinii galateni să-l accepte în locul a ceea ce au primit de la Pavel este aşa de diferit de mesajul lui Pavel, încât constituie ετερον ευανγελιον – ceva mai mult decât o altă versiune a aceleiaşi evanghelii, o evangelie diferită – şi de aceea, de fapt, nici un fel de evanghelie, din moment ce nu există o „altă evanghelie” (αλλο ευανγελιον) decât proclamarea îndreptăţirii prin credinţă, separat de faptele legii sau de alte fapte.” 

Aceasta era problema lui Pavel şi problema cu care mă confrunt în contextul unde fac lucrarea. Nu este numai o evanghelie contextualizată, este o altă evanghelie –sincretism! În cazul galatenilor era sincretism din afară (de la iudaizatorii care au venit înăuntru). În cazul românilor, este sincretism dinăuntru, generat de membrii zeloşi ai bisericii, sprijiniţi în multe cazuri de conducere. Sincretismul dinăuntru este deseori bazat pe dovezi de text din Scriptură care provin nu numai din V.T. (Legea mozaică) ci şi din N.T. De aceea numesc acest tip de legalism, legalism îndreptăţit de Scriptură, pentru că duce la sincretism.

 Atrag atenţia  la primul capitol din Galateni. Rezultatele legalismului în biserica din Galatia primului secol sunt foarte asemănătoare cu rezultatele legalismului în biserica românească a secolului douăzeci şi unu: „Evident, unii oameni te deranjează/confuzionează şi încearcă să pervertească evanghelia lui Hristos.” (v.7b) Credincioşii galateni erau deranjaţi şi confuzi (ταρασσειν – „agitaţie mentală şi spirituală şi confuzie”), şi la fel sunt mulţi credincioşi români astăzi. În Galatia, legaliştii „deranjau, confuzionau” pe alţii, pentru că prezentau o formă pervertită/distorsionată a evangheliei. Textul specifică problema: ei „încearcă să pervertească evanghelia lui Hristos.” Termenul distorsionat/pervertit este un cuvânt grecesc care începe cu meta (μεταστρεφαι), indicând o schimbare de la un lucru sau de la o stare la alta, sau transformarea în opus, de unde pervertirea acestuia. Cititorul poate simţi mânia lui Pavel în declaraţia ironică ce urmează: „Dar chiar dacă noi, sau un înger din ceruri ar predica altceva (contrariul) decât ce v-am predicat noi, să fie anatema!”(v.8) Aceasta este o subordonată cauzală, care funcţionează ca un instrument retoric pentru a sublinia mesajul singular al evangheliei şi să-i avertizeze drastic. Se traduce „El să fie anatema,” în unele versiuni ale Bibliei, condamnat veşnic (NIV) sau blestemat (NASB), este redarea din LXX a lui herem (ebraică) (ban). Într-un război sfânt herem-ul implica distrugerea tuturor şi a toate lucrurilor care-i ieşeau în cale. În cazul lui Pavel întotdeauna denotă obiectul unui blestem lăsat „mâniei judiciare a lui Dumnezeu.” El repetă ameninţarea de două ori, ca un mijloc de a sublinia importanţa sa: „Aşa cum am spus deja, la fel spun şi acum: dacă predică cineva o altă evanghelie decât cea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” (v. 9)

 O citire atentă a Galateni 1:6-9 permite a se vedea preocuparea serioasă a lui Pavel pentru credincioşii din Galatia. Preocuparea mea este pentru credincioşii evanghelici din estul Europei, în special din România. În zelul lor de a urmări sfinţenia şi de a păzi doctrina salvării, mulţi credincioşi, inclusiv pastori, tind să neglijeze discernământul necesar (Rom. 10:2) când angajează aceste concepte teologice. Ca rezultat al acestei neglijări, se ridică multe consecinţe care nu aduc slavă şi cinste numelui lui Hristos, şi nici zidire trupului lui Hristos. Am făcut o listă cu aceste consecinţe în Apendice 4. Mai jos voi extinde asupra a două consecinţe care au relevanţă directă în cadrul studiului nostru asupra legalismului sincretic.

 

1. Respingerea lui Dumnezeu şi a credinţei/bisericii evanghelice.

 

A)     Necredincioşi şi căutători

„Pocăiţii sunt şi ei ostili celor care duc evanghelia. Pot fi mai răi decât ortodocşii, datorită legalismului lor,” a spus un vestic care a avut lucrare în România.  Şi în unele cazuri este adevărat. Eu personal cunosc mulţi necredincioşi care nu vor să aibă de-a face cu biserica evanghelică pentru că o văd ca un ghetou spiritual, care impune oamenilor un jug împovărător. Mentalitatea de ghetou este prezentată ca „separare biblic㔺i justificată de pasaje scripturale cum ar fi 2Cor. 6:17 şi 1Ioan2:15. Aşa cum corect spune Mark Baker, pe baza experienţei din America de Sud, aceste biserici legaliste sunt „comunităţi ale excluderii”. Abordarea lor legalistă separă membrii bisericii de cei din afara bisericii şi îi face să le fie frică să vină înăuntru.

 

Cuvântul prin care sunt denumiţi creştinii evanghelici: „pocăit”, îşi pierde semnificaţia sa adâncă („aceia care s-au întors, s-au dedicat pe ei înşişi lui Dumnezeu”) şi astăzi duce o conotaţie negativă care este asociată cu legalismul. Într-un sondaj făcut în anul 2000, pe un număr de 30 (suma de mai jos nu corespunde n.tr.) de necredincioşi, 21 au asociat cuvântul cu reguli, 11 cu ipocrizie religioasă, 9 cu stricteţe, 6 cu minte îngustă, 13 cu o sectă sau un cult, 1 cu poliţişti ai comportamentului şi 1 cu oameni obsedaţi de reguli. În  multe cazuri aceste etichete s-au suprapus.

 

Cu toate că cred că „oricine alege să fie prieten cu lumea devine un duşman al lui Dumnezeu” (Iacov 4:4), sunt preocupat de reacţia negativă a societăţii împotriva bisericii evanghelice nu din cauza lui Hristos, ci din cauza regulilor legaliste. Cele mai frecvente comentarii ale prietenilor şi ale familiei către cei de curând convertiţi sunt şocante: „Te-ai prostit?! Te-ai pocăit?!” Şi asta n-ar trebui să fie şocant dacă citim afirmaţia lui Pavel despre a deveni „nebuni” pentru Hristos. Totuşi, este şocant când aceste cuvinte sunt folosite să transmită semnificaţia convertirii, pe care necredincioşii o văd ca o dorinţă de a se alătura unui grup sectant, caracterizat de reguli şi reglementări şi nu de Isus Hristos! Pavel îi condamna pe evreii legalişti  din vremea lui, argumentând că „numele lui Dumnezeu este blasfemiat între Neamuri prin voi” (Rom. 2:24). Astfel de practici nu aduc slavă lui Dumnezeu şi nici oameni în Împărăţia Sa. Dimpotrivă, ei crează repulsie, distanţându-i de Dumnezeu. Cuvântul lui Isus pentru farisei pare foarte relevant în unele din aceste cercuri azi: „vai vouă, scribilor şi fariseilor, făţarnicilor! Voi închideţi Împărăţia Cerurilor în faţa oamenilor. Voi înşivă nu intraţi, şi nu-i lăsaţi nici pe alţii să intre” (Matei 23:13). În acelaşi fel, unele din aceste biserici trag linia unde nu trebuie, afişând o imagine greşită a lui Dumnezeu şi a bisericii Sale. În loc să angajeze şi să transforme cultura, aşa cum a făcut Pavel şi cum a făcut Isus, ei se opun culturii, şi la rândul ei, cultura li se opune. În acest proces se pierd mulţi, datorită regulilor şi etichetelor.

B)     Credincioşi şi membri ai bisericii

O tânără de 20 de ani s-a rupt total de biserică şi a evitat toţi oamenii din biserică timp de 10 ani. Acesta a fost rezultatul întâlnirii cu un legalist care a mustrat-o că purta blugi la biserică.

1. Confuzie şi înşelăciune în ce priveşte mântuirea

Cu toate că multe biserici predică doctrina harului în mântuire, ei practică o doctrină a faptelor pentru a obţine îndreptăţirea.

a)      Convertirea

Cea mai mare parte a bisericilor baptiste cer să se facă înainte de botez cateheza, pentru toţi cei care fie că se hotătărăsc pentru Hristos, fie caută să ia o decizie. Este un obicei sănătos, încă din cel de-al doilea secol al Bisericii creştine. Cateheza durează de la câteva săptămâni la câteva luni şi este o perioadă de iniţiere biblică a persoanei abia convertite. Totuşi, în multe cazuri este mai mult un proces de selecţie a acelora care sunt „pregătiţi” să se „pocăiască sincer” şi astfel să se salveze dintre aceia care nu sunt „gata”. În bisericile legaliste lecţiile majore care se predau candidaţilor în timpul catehezei leagă regulile eclesiastice cu soteriologia. Căutătorului sau noului credincios îi este predată „pocăinţa” din Fapte 17:31, care ar trebui să aibă ca urmare renunţarea la stilul de viaţă lumesc (1 Ioan 2:15), dar este exprimată în ascultarea de regulile eclesiastice. Rom 12:1-2 este un pasaj clasic folosit să întărească această „întoarcere de la lume” nu atât prin „înnoirea minţii”, cât prin „înnoirea şifonierului” (adică să scapi de bijuterii, machiaj, anumite tipuri de îmbrăcăminte, muzică seculară, separarea de prietenii necredincioşi, restricţii de a merge la teatre, evenimente culturale, etc.) Persoana are nevoie să se convertească nu numai la domnia lui Hristos, ci şi la codul eclesiastic.

 

O tânără a fost atinsă de puterea lui Dumnezeu. Şi-a predat viaţa lui Hristos şi a dorit să fie botezată. Botezul este foarte semnificativ în România. Comuniştii  vedeau mărturia curajoasă a proclamării publice a Domnului Isus ca Domn al vieţii cuiva ca un semn sigur al convertirii acestuia. În clipa în care era cineva acceptat în Trupul lui Hristos, atunci era trecut şi pe listele comuniştilor. De aceea însemna foarte mult pentru credincioşii români. Tânăra a participat la cateheză şi în ziua botezului era în rândul celor care trebuiau să fie botezaţi, îmbrăcată în alb, gata să urmeze procesiunea în biserică, când unul dintre liderii bisericii a observat că purta lănţişor la gât. Furios, el a scos-o din rând şi a certat-o. „Asta-i pocăinţă?!”, arătând la lănţişor. Nu mai trebuie să spunem că era confuză şi şocată. Într-un caz similar, soţul necredincios al unei victime „similare”, a fost martorul scenei şi a luat-o de mână pe soţie, ducând-o acasă, jurând că niciunul dintre ei nu va mai intra într-o biserică de „pocăiţi”. În multe cazuri, când au fost întrebaţi de ce se poartă aşa, credincioşii au justificat comportamentul lor spunând: Biblia spune aşa. 1Petru 3 interzice femeilor creştine să poarte bijuterii. Nu poate fi „pocăită cu adevărat” şi să poarte un lănţişor!”

 

b)      Siguranţa

Identitatea şi siguranţa credinciosului nu este în Hristos, ci în faptele lui de pocăinţă. Marea majoritate a credincioşilor ştiu că ei sunt mântuiţi prin har, dar ei cred puternic că „a rămâne în mântuire” se bazează pe „ascultarea” faţă de regulile eclesiastice „sprijinite” de texte doveditoare.

 

Un tânăr credincios activ (de 14 ani) a fost aspru mustrat de o aşa numită persoană „orientată spiritual” din biserică pentru stilul său de pieptănătură şi a fost avertizat că această comportare îl va duce în iad. Copilul a fost afectat profund.

 

Un grup de 50 de credincioşi au fost întrebaţi ce cred ei că înseamnă să fii un pocăit adevărat (mântuit cu adevărat) şi care cred ei că sunt câteva din semnele „testării dacă eşti sau nu în credinţă” (2Cor. 13:5). Mai mult de jumătate din ei au făcut liste cu „semne ale pocăinţei” şi „roade ale pocăinţei” care aveau de-a face cu normele deja menţionate (codul îmbrăcămintei, acoperământul capului, tradiţii, etc.)

 Cuvintele lui Jaques Ellul sunt foarte potrivite pentru acest context: “Suntem posedaţi de o dorinţă obsesivă de a ne îndreptăţi, de a declara că suntem neprihăniţi în ochii noştri, de a părea să fim neprihăniţi în ochii altora … A spune că Dumnezeu ne iubeşte nu ne dă nicio asigurare. Am prefera să ne dea 50  de lucruri de făcut, ca atunci când le-am terminat să putem fi liniştiţi. Nu vrem o relaţie permanentă cu Dumnezeu. Noi preferăm o regulă.”

 

Concluzie:

Legalismul este o gangrenă care paralizează numeroase biserici evanghelice din lume. Această prezentare s-a orientat pe un pericol similar, care înfăşoară grupuri de biserici baptiste din regiunea Crişana, din România. Atitudinea smerită şi sinceră a bisericii din Europa de Est aflată în suferinţă, a fost înlocuită de mândria spirituală şi superioritate fundamentalistă.  În multe cercuri legalismul a devenit un surogat pentru sfinţenie şi transformare interioară, iar în anumite biserici, o condiţie pentru mântuire autentică.

Harul este etichetat ca „liberalism”, libertatea în Hristos „trăire lumească”, exegeza profundă, „filosofie zadarnică”, iar relevanţa, „vestizare sau americanizare”. Şi este trist să ştim că unele dintre aceste biserici au luptat să apere scripturile în timpul persecuţiei comuniste, dar acum le distorsionează în multe cazuri inconştient, fiind amăgiţi să creadă că ei fac un lucru corect. Prezentarea a expus câteva din aceste convingeri şi practici legaliste precum şi posibilele lor origini. Cu toate că anti-nomianismul a fost respins iar contextualizarea a fost susţinută şi încurajată convingerile şi practicile legaliste deseori depăşesc graniţa contextualizării şi ascultării de poruncile lui Hristos, spre sincretism, condiţionând câştigarea şi rămânerea cuiva în mântuire, de ascultarea de regulile şi tradiţiile eclesiastice. Drept rezultat legalismul face ca numeroşi oameni, în special necredincioşi să-şi creeze o imagine falsă despre Dumnezeu, despre credinţa şi Biserica evanghelică şi să le respingă pe amândouă. Aceasta denatureaza esenţa şi scopul scripturii fie prin aşezarea ei sub autoritatea tradiţiei bisericeşti fie prin transformarea ei într-un scop mai degrabă decât într-un mijloc aşa cum a intenţionat Dumnezeu. Două dintre cele mai periculoase rezultate sunt: 1. aceasta reduce harul la o chestiune pur teoretică (soteriologică) şi întronează faptele de neprihănire ca un mijloc prin care cineva poate primi şi menţine mântuirea sa; şi 2. foloseşte Biblia să-şi justifice convingerile şi practicile.

Părerea mea este aceea că această învăţătură nu este diferită în principiu de aceea cu care s-a luptat Pavel în Galatia, unde era folosită Scriptura pentru a proclama o „altă” evanghelie. Acesta este sincretism. „Sincretismul dinăuntru” sau „sincretismul justificat pe baza Bibliei” după părerea mea este cea mai periculoasă formă de sincretism pe care o întâlneşte Biserica. Se bazează pe o folosire greşită/culturală a textelor biblice şi îşi are rădăcina în zelul religios pasionat pentru puritate şi sfinţenie. Dar acesta greşeşte ţinta şi amăgeşte pe mulţi în acest proces, punând în pericol existenţa bisericii creştine.

 Ce trebuie făcut?

 Mai întâi de toate vă încurajez să continuaţi cercetarea pe acest subiect şi să găsiţi soluţii la problemă. Orientarea acestui studiu a fost descriptivă dar este multă nevoie de studiu prescriptiv care să caute soluţii la această problemă. Cu aceasta în minte, pun câteva întrebări ca să vă gândiţi la ele:  Care sunt tacticile care angrenează legalismul? Ar trebui să dezbateţi sau să încercaţi să evitaţi subiectul? Dialogul este o soluţie când e vorba de legalişti? Ce ne arată istoria şi practica Bisericii în acest aspect? Separarea de legalişti este singura soluţie, în lumina separării dintre evanghelismul american şi fundamentalismul începând din 1940? Pot bisericile legaliste să fie reformate dinăuntru? Cum se leagă legalismul de aspecte ale identităţii cum ar fi emoţiile şi conştiinţa?  Care sunt motivaţiile şi presupunerile care generează legalism? Probabil puterea, controlul sau o dorinţă de a defini identitatea comunitară? Bibliolatrie? Sau „zel fără înţelepciune”? De ce este legalismul mai prezent în societăţi ierarhice sau autoritare (persecuate)? Predarea corespunzătoare a hermeneuticii este o soluţie? De ce se luptă încă cu legalismul ţări ca Statele Unite, care beneficiază de educaţie teologică academică înaltă? Ce implicaţii misiologice sunt? Dezbaterile cu legaliştii sunt roditoare?

 În al doilea rând, rugaţi-vă pentru credincioşii sinceri şi pentru liderii bisericii care văd pericolul acestei tendinţe şi încearcă să facă ceva. Unii dintre ei suferă datorită poziţiei pe care o iau vis a vis de acest subiect. Multora le este frică să-l şi pomenească. Îl laud pe Dumnezeu pentru propria mea „convertire” de la legalism şi pentru Harul Lui, care m-a susţinut în împrejurări foarte dificile când am încercat să deschid dialoguri cu legalişti. Acesti pastori şi lideri de biserici au nevoie de rugăciunile şi încurajarea dumneavoastră.

 În al treilea rând, faceţi cunoscute aceste aspecte şi provocaţi şi pe alţii să se roage şi să ajute Biserica din Estul Europei să se confrunte cu această provocare majoră. Dacă aveţi vreo şansă să predaţi în Europa de Est, ajutaţi pastorii să înveţe să discearnă între ceea ce contează şi ceea ce pare să conteze. Încercaţi să faceţi cunoscute aceste aspecte fără să reacţionaţi ci mai degrabă să răspundeţi cu discernamânt şi înţelepciune, împletind hermeneutica Biblică cu sensibilitatea culturală (perspectivele emice şi etice). Majoritatea Bisericilor prinse în legătura legalistă sunt mai degrabă reacţionare în ceea ce priveşte aceste aspecte. Dacă aveţi o posibilitate să predaţi, ajutaţi credincioşii şi în special pastorii să discearnă între absoluturi şi convingeri, adevăruri culturale şi supra-culturale din Scriptură. Ajutaţi-i să înţeleagă pericolul folosirii Scripturii ca un scop sau ca un mijloc de a-şi justifica practicile. Au un respect înalt pentru Scriptură, ceea ce este o platformă pozitivă când face cineva cunoscute aceste aspecte. Lasaţi-i să vadă că respectaţi opiniile şi convingerile lor, chiar regulile lor bisericeşti. Totuşi, învăţaţi-i să nu ridice aceste convingeri  la nivelul absoluturilor, judecând mântuirea altora după ele. Este absolut important să înţeleagă credincioşii pericolele legalismului sincretic şi momentul când practicile lor traversează graniţa contextualizării în sincretism. Lor nu trebuie să le fie frică de har ci trebuie să se bucure în mântuirea lor. Ei trebuie să crească în credinţă din dragoste nu din teamă, pe baza jertfei complete a lui Dumnezeu nu pe baza vreunei fapte de neprihănire.

 Aceasta era preocuparea lui Pavel pentru Biserica din Galatia şi bătălia lui împotriva legaliştilor sincretişti din vremea lui, iudaizatori. Avertismentul lui de „anatema” ar trebui să ne ducă pe noi la punctul de lua poziţie şi de a preveni împotriva importantelor şi subtilelor pericole ale acestei forme de legalism care a încercat să pervertească Biserica creştină de-a lungul istoriei atacând chiar fundamentul ei – doctrina mântuirii numai în Hristos.

„Dacă temeliile sunt distruse, ce pot face cei neprihăniţi?”

 

 

 

 

 

 

 

2

3

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Apendice 2

Există un număr de pasaje care sunt citate de mulţi legalişti pentru o apărare deja pregătită când sunt întrebaţi sau provocaţi în ceea ce priveşte convingerile lor. Iată câteva exemple:

1Cor.14:33 „Dumnezeu este un Dumnezeu al rânduielilor.” Expresia este folosită pentru a apăra „rânduielile” bisericii.

Col. 2:6 „Aşa cum L-aţi primit, aşa să şi umblaţi în EL.” Acest pasaj este deseori folosit să justifice îndărătnicia cuiva de a schimba căile, obiceiurile sau regulile. Îmi amintesc de zicala aceea despre ultimele patru cuvinte ale unei biserici care moare: „Întotdeauna am făcut aşa!”

Efeseni 4:5 „Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.” Ca şi binecunoscuta expresie a lui Ludovic al XIV-lea (un rege, o credinţă, o lege), mulţi iau acest verset să se opună noilor învăţături asupra anumitor subiecte, în special tabu-urile, considerându-le drept parte a „învăţăturilor unei credinţe noi”.

1 Cor. 9:21 „Nu sunt eliberat de legea lui Dumnezeu, dar sunt sub legea lui Hristos.” Mulţi folosesc acest verset pentru a arăta că râvna lor pentru Hristos este biblică. Totuşi, ei definesc legea lui Hristos în termenii lor.

1 Cor. 7:20 „Fiecare ar trebui să rămână în aceeaşi stare în care era când l-a chemat Dumnezeu.” Versetul este folosit să justifice îndărătnicia de a schimba vechile tradiţii, obiceiurile personale sau stilul de închinare. Persoana este chemată să „rămână” în aceeaşi stare în care s-a convertit.

1Cor.8-10; Rom 14 „Să nu fii o piatră de poticnire pentru fratele tău mai slab.” Acesta este cel mai des citat pasaj în apărarea oricărei încercări de a face referire la un subiect sensibil, de a fi abordat biblic sau de a angaja un dialog pe bază teologică sau culturală pentru o practică sau o convingere specifică.

1 Cor. 11 „Te laud pentru că … tu ai ţinut tradiţiile, aşa cum ţi le-am dat Eu.” Acest verset este folosit să sprijine tradiţiile şi este împotriva oricărei persoane care ar încerca să schimbe sau să chestioneze astfel de tradiţii.

Apendice 3

Această listă include practici şi convingeri moştenite din cultură sau bazate pe tradiţiile bisericii, care deseori sunt folosite ca trambuline pentru legalism (ele pot varia de la biserică la biserică şi nu sunt universale pentru toate bisericile):

• aşezarea în biserică- bărbaţii de-o parte şi femeile de altă parte

Un bărbat cam de 60 de ani, după ce a certat personal mai multe femei că au „îndrăznit” să stea pe partea bărbaţilor a discutat ideea de a construi un dispozitiv mecanic sau electronic care să le dea de ştire femeilor care doresc să stea pe partea bărbaţilor  şi să aşeze dispozitivul în biserică.

• muzica în biserică- există instrumente bisericeşti şi instrumente lumeşti: instrumentele bisericeşti (alămuri, mandoline, vioară, orgă şi pian) versus instrumente lumeşti (chitară-clasică, electrică şi bas- tobe, tamburine, acordeon).

Sunt şi excepţii desigur. De exemplu, tobele mari bas sunt acceptate, dar toate celelalte instrumente de percuţie nu sunt acceptate, pentru că se crede despre ele în general că au origini voodoo sau satanice.

• muzica în diferite ocazii: orchestra bisericii nu cântă în Vinerea Mare, pentru că este o zi de doliu. Ritmul în biserică: este acceptat ritmul sacru (marş, vals, gospel, country, muzică folk germană, romanţă, canţonete) şi ritm lumesc (în special sincopat). Stilul de cântat : nu se ridică mâinile când se cântă (charismatic!), fără mişcări (dans!), expresie puţină sau deloc (nu este spectacol!).
• culoarea  hainelor: fără tricouri negre pentru tineri; numai negru pentru femeile bătrâne şi pentru toată lumea în Vinerea Mare.

Un membru al comitetului Bisericii l-a admonestat pe un pastor de tineret că a făcut tricouri negre pentru grupul lui de tineri explicându-i că negrul este culoarea întunericului şi a diavolului, în timp ce albul este culoarea luminii şi a purităţii. De aceea credincioşii sunt îmbrăcaţi în alb la botez. Pe de altă parte pentru femeile în vârstă negrul simbolizează modestia şi ne aminteşte de suferinţele morţii lui Hristos. Aceasta explică, codul de îmbrăcare în Vinerea Mare pentru unele Biserici. Un pastor de curând ordinat într-o biserică rurală a apărut la amvon în prima lui Vinere Mare într-un costum colorat deschis, în timp ce întreaga biserică era îmbrăcată în negru! Şi- a pierdut auditoriul şi a fost chemat să dea explicaţii celor din comitet.

• stilul de îmbrăcare: cel care predică de la amvon trebuie să poarte haină şi cravată, indiferent de temperatură sau de contextul social. În unele biserici bărbaţilor nu li se permite să poarte cravată, cu toate că li se cere să poarte cămaşă cu mânecă lungă închisă până la gât.

Această regulă este adoptată/menţinută chiar de bisericile din diaspora. În 1995 am fost invitat să predic într-o Biserică baptistă dintr-un mare oraş din SUA, dar nu m-am putut duce la amvon până când nu „m-au pus la patru ace” (au împrumutat haine şi cravată de la oameni din auditoriu).

• tipul de îmbrăcăminte: femeile trebuie să poarte dresuri şi sunt interzise bluzele fără mânecă.

Iată un fragment dintr-un raport al unui misionar din Vest: „În România, femeile sunt mustrate dacă poartă dresuri de nylon, în timp ce am auzit un frate din Australia mustrându-le că nu poartă dresuri.”

• Sacramente: cei care celebrează Cina trebuie să bea vinul tot dintr-o sorbitură şi să se asigure că nu mai rămâne nimic din elementele comuniunii (adică, să nu rămână resturi).

Un diacon dintr-una din aceste biserici era extraordinar de grijuliu. După fiecare serviciu de comuniune aduna toate paharele goale pe jumătate sau încă pline şi se „sacrifica” bând tot vinul (el considera că aruncarea conţinutului lor era un păcat!) şi devenea „un pic mai fericit decât de obicei” după fiecare serviciu de comuniune.

• Fără aerobic

Fiica unui pastor a întrebat-o pe soţia mea dacă avem ceva împotriva gimnasticii aerobice. Era profesoară de sport şi îi plăcea gimanstica aerobică. Tatăl ei interzice aerobicul pentru că crede că este dans. Noi am spus că „Nu.”Ea s-a dus la tatăl ei şi peste câteva săptămâni a venit la noi şi ne-a spus că acum îi permite tatăl să facă aerobic numai pe anumite melodii pe care le-a ales cu grijă dintr-o listă a ei. Acelea erau considerate de el potrivite pentru a „face mişcări” pe ele.

Apendice 4

Alte consecinţe ale practicilor şi convingerilor legaliste:

1)      Discriminarea care dă naştere la durere şi apatie între membrii bisericii.

Ruben Alves observă corect „Creştinul se confruntă cu teribila certitudine că el sau ea va fi acceptat/ă numai dacă el/ea nu trece de limitele permisibilului.”

A)     Durerea

Într-o biserică mare patru cupluri dedicate au fost rugate să citească nişte pasaje din Scriptură la un eveniment special din biserică. După ce s-a terminat serviciul, mai mulţi membri ai bisericii au criticat cele două femei pentru că au îndrăznit să citească din Scriptură cu capetele neacoperite (1Cor.11). Unii au criticat pastorul care i-a numit să citească. Cele două femei au fost rănite profund, şi în prezent una dintre ele refuză să fie implicată în vreo acţiune publică în biserică.

O doammnă în vârstă(80 de ani), abia botezată, s-a angajat să vină la un grup de rugăciune al femeilor. Prima întâlnire a avut loc într-o seară foarte rece de ianuarie, acasă la cineva. A venit plină de entuziasm, dar a fost salutată cu o mustrare pentru că a venit în pantaloni în loc să poarte o fustă (Deuteronom 22:5). Această persoană a venit la mine plângând, fiind confuzionată şi temându-se că n-ar putea fi implicată în nici o activitate la biserică în timpul iernii, din moment ce avea probleme de sănătate, care cereau să poarte pantaloni.

B)     Apatie

În multe biserici, chiar dacă eşti decent şi modest îmbrăcat, dacă nu respecţi codul de îmbrăcare al bisericii (1 Cor. 11, 1 Pet. 3, Det. 22:5), nu poţi participa activ la serviciu cântând în cor, în orchestră, recitând o poezie, citind Scriptura, împărtăşind o mărturie sau învăţând.

Tristeţea acestui aspect este că mulţi pastori aleg, aşa cum spune Kirk Kenneth „să folosească învăţătura Bibliei pastoral sau penal”. În cazul nostru, cea mai mare parte a timpului, pastorii o folosesc penal, încercând să menţină formele rigide ale legalismului, fie prin a le aminti membrilor despre reguli în mod regulat, fie predicând frecvent din acestea.

2)      Confuzia în ce priveşte sfinţenia/sfinţirea

a)      Sfinţenia = „Să nu …”

Multe biserici baptiste cultivă tendinţele legaliste şi sunt comunităţi „să nu …”. Ele cultivă un sistem care se afişează ca fiind moral, cu pretenţii puternice de neprihănire pentru comportamentul extern şi atitudinea critică asupra altor indivizi sau biserici, care nu împărtăşesc convingeri similare. Ele sunt reacţionare şi militante în râvna lor de a „păstra puritatea doctrinei şi a bisericii”, invocând de obicei 2 Tim.: 4-3. În acest proces, ei confuzionează mulţi noi credincioşi şi se amăgesc pe sine ducând o luptă greşită cu motive corecte. Uneori aceştia seamănă foarte mult cu fariseii.

Întrebat dacă credea că ar putea fi diferite interpretări ale versetului 1. Cor. 11, un pastor al unei biserici mari din România a răspuns „nu”. Întrebat dacă, consideră un păcat neacoperirea capului, el a spus „da”. Întrebat dacă, consideră că alţi creştini din lumea întreagă care nu au această convingere păcătuiesc, el a răspuns „da”.

La o întâlnire a comitetului, un pastor a vorbit despre influenţa liberală asupra tineretului, manifestată în entuziasmul din ziua botezului lor. O fată a sărit în sus de bucurie pe holul bisericii când a văzut pe prietenii ei necredincioşi de la liceu că au răspuns invitaţiei de a veni la biserică pentru acea ocazie.  În timpul catehezei, el i-a învăţat  că o parte a pocăinţei este renunţarea la manifestările externe de bucurie, râs, entuziasm. El a citat 2 Cor. 7:9 pentru a sprijini aceasta. A mustrat fata pentru atitudinea ei necorespunzătoare şi necreştină în această zi specială a vieţii ei. Era foarte confuzionată referitor la această chestiune.

Un grup de cupluri au participat la un seminar despre căsătorie şi în căutarea lor de sinceră sfinţenie, au rugat profesorul să le explice în mod specific propria lui poziţie asupra acoperământului capului. Pastorul a explicat diferitele interpretări valide din 1 Cor. 11 şi le-a permis să-şi construiască propriile convingeri despre această chestiune. După ce s-au întors la biserica lor pastorul lor a auzit despre „erezie” şi a început să facă vizite acasă la unele din aceste cupluri, punând întrebări şi mustrându-i în legătură cu convingerile lor, asupra acestei chestiuni cât şi a altora, discutate în seminar. Unul din cupluri a comentat că aceasta a semănat cu un interogatoriu comunist al unui dizident care gândeşte singur.

Ca nou credincios am auzit tinerii dintr-o biserică vorbind despre pericolul ţinutului de mână şi al sărutatului în perioada de curtare, bazat pe 1 Cor. 7:1: „Nu este bine ca bărbatul să atingă femeia”. Într-o seară am fost invitat la o petrecere şi am fost şocat când aceeaşi tineri (bărbaţi şi femei) se uitau împreună la un film interzis (X). Şi ca să vezi, ei nu se atingeau sau nu se sărutau! Asta m-a înfuriat pe de o parte, dar pe de altă parte m-a făcut confuz.

De curând comitetul unei biserici baptiste mari din România de vest a hotărât să condiţioneze membralitatea în comitet la acei credincioşi care susţin că purtatul bijuteriilor, băutul alcoolului şi neacoperirea capului sunt un păcat.

b)      Sfinţenia = „Să nu …”

Există biserici unde spiritualitatea este măsurată prin ceea ce poartă femeile pe cap. Cele mai sfinte sunt cele care poartă batic şi îşi acoperă întregul cap, urmate de acelea care poartă o eşarfă (10-20 cm), apoi o pălărie (în unele cercuri pălăriile sunt interzise), apoi cordeluţă. 1 Cor. 11 este textul amintit în astfel de practici.

Cu toate că mulţi lideri de biserică folosesc legalismul să-şi menţină puterea şi să contureze sfere de influenţă, unii lideri de biserică au motive sincere. Ei vor să păstreze puritatea ecleziastică. Totuşi mijloacele şi metodele lor sunt greşite. Orientându-se spre semnele externe ale unei vieţi schimbate, ei neglijează chiar viaţa care produce acele semne. Cum spune Kirk, „Roada Duhului nu sunt faptele înseşi, ci calităţile inimii care produce faptele” (436). Când liderul de biserică confundă aceste două elemente de adevăr, devine adevărat vechiul proverb: „Puţină rouă la amvon produce ceaţă mare în bănci” sau într-un ton mult mai serios „Când pastorul ca învăţător seamănă legalism în vânt, el şi succesorii lui nu trebuie să aştepte altceva decât un vârtej de confuzie etică în lucrările lor de consiliere.”

3)      Înţelegerea greşită a valorilor şi priorităţilor spirituale

1. Supraevidenţierea lucrurilor externe, dar neglijarea transformărilor interne

„Ei sunt mai interesaţi de ceea ce port decât de cine sunt ca persoană” – o nouă credincioasă. 

Şase pastori pe care i-am intervievat au putut da cel puţin trei exemple de oameni din congregaţiile lor, care ţin puternic la aspectul exterior şi care militează pentru acesta, dar care au probleme majore în umblarea lor personală cu Domnul. Aceasta arată că legalismul dă aparenţa unei schimbări serioase şi semnificative, dar dedesubt, mulţi oameni rămân în robia unor expresii seminificative ale păcatului.

În unele biserici unde prevalează legalismul, termenul „fundamentalism” este o chestiune de mândrie. În multe exemple, oamenii din aceste biserici sunt cunoscuţi pentru regulile lor, nu pentru virtuţile lor. Aşa cum scrie David Malone: „Pentru fundamentalişti, virtuţile sunt puse în pericol de tendinţa spre legalism, adică, încercarea de a câştiga aprobarea lui Dumnezeu prin fapte bune, aşa cum este exemplificată de fariseii din vremea lui Isus. Legalismul scoate în evidenţă acţiunea aşa cum fac şi virtuţile, dar se poate orienta prea uşor asupra unei liste de activităţi şi convingeri corespunzătoare sau necorespunzătoare detaşate din virtuţi”. Edward Dobson a recunoscut acelaşi pericol în Fundamentalist  Journal: Deseori ne cheltuim timpul şi resursele argumentând asupra lungimii părului unei persoane, asupra conţinutului muzicii sale, sau a stilului hainelor lui şi ignorăm adevăratele probleme ale creştinismului cum ar fi iubirea de Dumnezeu, care doar se întâmplă să fie cea mai mare poruncă din întreaga Biblie.”

La o oră de Şcoală duminicală pentru adulţi (40 – 60 de ani) dintr-o biserică mare s-a pus o întrebare în ultima duminică a anului: „Care este cea mai importantă lecţie pe care aţi învăţat-o în timpul anului?” Majoritatea oamenilor n-au răspuns la întrebare, dar au folosit ocazia să vorbească împotriva liberalismului şi a spiritului lumesc care atacase biserica lor anul acela, ceea ce se exemplifica prin faptul că mai multe femei care începuseră să poarte bijuterii, altele pantaloni şi încă altele care nu-şi mai acopereau capul se închinau în biserică. Asta demonstra care considerau ei să fie „cel mai important” lucru în viaţa lor creştină.

Mulţi legalişti evidenţiază, pe bună dreptate, corectitudinea credinţei, dar accentul trece de la credinţă la corectitudine. Şi corectitudinea şi astfel credinţa se măsoară corespunzător standardului de tradiţionalism (tradiţia este credinţa vie a morţilor, şi tradiţionalismul este credinţa moartă a viilor – Jaroslav Pelikan). Aceasta nu este diferită de codurile fariseice ale „să faci … sau să nu faci …” găsite în Talmud şi Mishna. Hristos mustră pe farisei pentru aceeaşi problemă: „Făcând aşa ei „făceau din ţânţar armăsar””. Aceasta este mai mult sau mai puţin din ceea ce fac legaliştii. Ei ignoră aspectele cele mai importante, în locul celor mai puţin importante (Matei 23:23-24). Aşa cum spune John Stott, aducând pasajul acesta în situaţia noastră contemporană, bisericile legaliste existente sunt: „sarea şi piperul zilelor noastre, mirodeniile din grădina din spate a evanghelicilor.”

Stott contiună: „Am văzut că perspectiva moralităţii fariseice era superficială,  pentru că era în exterior. De aceea, orice încercare de a externaliza, fie religie, fie moralitate, astăzi, sau de a o reduce la cîteva reguli superficiale este o formă a fariseismului modern. Evanghelicii nu sunt eliberaţi de această tendinţă, în nici un caz. Totuşi, este o marcă a religiei evanghelice adevărate să scoată în evidenţă că păcatul şi moralitatea sunt mai degrabă interne decât externe, că ceea ce ne strică în ochii lui Dumnezeu este ceea ce iese din inimă,  că naşterea din nou este indispensabilă unei vieţi noi, şi că, de aceea, ceea ce îi place lui Dumnezeu este o religie din inimă şi o moralitate din inimă.”

1. Forma devine absolută şi funcţia devine relativă

„O formă finală de persecuţie vine de la biserica evanghelică însăşi. Vine de la pastori, de la liderii bisericii şi de la tradiţionalişti, care încurcă forma cu funcţia. Vine în forma de a cere creştinilor să aibă standarde acceptabile de îmbrăcare, să cânte anumite imnuri şi cere participarea în diferite servicii în fiecare săptămână. Este o formă insidioasă a legalismului care nu înseamnă nimic altceva decât persecuţie. Astfel de lideri şi forme ale „bisericii” forţează pe oamenii tineri care doresc să-L găsească pe Hristos, să respingă Evanghelia – în mod greşit – pentru că este prea aproape identificată cu forme arhaice ale trecutului (care nu mai comunică) şi cu partizanii lor. Aceşti pastori şi lideri de biserici nu le dau drumul la oameni, ci îi controlează, atât pe ei, cât şi bugetele şi clădirea. Văd asta în fiecare ţară, dar în special în Ungaria, România, Rusia şi Ucraina”.

Autoritarianismul care caracterizează mulţi pastori legalişti impune uniformitate şi conformitate. Cum argumentează David Miller „Fiecare legalist este un conformist”. Forma şi conformitatea sunt mult mai importante decât funcţia acelei forme. În unele din aceste biserici femeilor divorţate încă li se cere să poarte capul acoperit, ceea ce este semnul supunerii, chiar dacă nu mai trăiesc sub autoritatea soţului lor, de care au divorţat cu mulţi ani în urmă. Faptul că am pus sub semnul întrebării acest aspect a supărat mai mulţi lideri şi am fost acuzat că stric pacea din biserica lor.

1. Ascultare motivată de teamă mai degrabă decât dragoste

Membrii bisericilor legaliste găsesc că este greu să-şi exprime sincer luptele sau convingerile lor din cauza temerii despre ce ar putea alţii să gândească despre ei, sau din teama că şi-ar pierde poziţia în biserică. Drept rezultat mulţi cad în ipocrizie (duplicitate) şi în stagnare în umblarea lor creştină. Din cauza acestei temeri „comunitatea împărtăşeşte complicitatea în a nu vorbi niciodată despre ceea ce ar putea deranja sau transforma, ci numai despre ceea ce aduce mângâiere şi siguranţă.” „Creştinul permite ameninţărilor legii să slujească drept motivaţie pentru ascultare … la rădăcina activităţii lui este teama.” În contrast, activitatea creştină care derivă din credinţă, dragoste şi nădejde este naturală, imediată, fără prejudecăţi, pură şi adevărată, pentru că derivă din sursa de viaţă corespunzătoare (Duhul). Activitatea legalistă se dovedeşte a fi mecanică, externă, împovărată cu motive amestecate şi ulterioare, oportunistă, contrafăcută şi nesinceră.

Eu personal am primit mai multe emailuri de la creştini tineri, ispitiţi de stilul de viaţă homosexual. Majoritatea lor se descriu a fi fii de prezbiteri şi diaconi în biserici. Erau foarte frământaţi cu două probleme: 1. Nu erau siguri că homosexualitatea este un păcat (unii „misionari” americani i-au învăţat aşa!); 2. Le era teamă să vorbească cu cineva, sau să-şi comunice frământările, pentru că le era frică să nu fie excomunicaţi din biserică! Ei decid să-şi ascundă păcatul decât să vorbească despre el.

În multe biserici sunt aceia care fac parte din „poliţia moralităţii .” Sunt asemănători exemplelor pe care le dă David Miller în studiile lui despre legalism din Statele Unite. Astfel de oameni „sunt împrăştiaţi în comunitatea creştină şi sunt încurajaţi în mod neoficial să supravegheze diverşi absolvenţi, membri ai bisericii şi alţi predicatori şi vorbitori, apoi să raporteze la „cartierul general””. Cei prinşi au suferit consecinţele, care au inclus în general restricţii în implicarea lor în biserică, pedepse, interdicţii, disciplina bisericii şi excluderea. Oamenii trăiesc în frică, faţă de un sistem manipulat prin intimidare.

 

4)      Regresia în umblarea lor cu Dumnezeu

Legaliştii şi comunităţile lor sunt caracterizaţi de lipsă de har, acceptare condiţionată, teamă, ipocrizie şi delimitarea autoîndreptăţirii. După demisia sa, un pastor al uneia dintre aceste biserici, a mărturisit că procesul a regresat când ei au început să evidenţieze regulile legaliste. Aşa cum spune J.P. Koehler în studiul lui de caz asupra bisericii luterane, când păşeşti înăuntru legalismul „retrogresia se dezvoltă în viaţa ecleziastică”.

Pe măsură ce se desfăşoară istoria bisericii evanghelice putem învăţa din exemplele înaintaşilor noştri, cum ar fi: quakers şi anabaptişti. Aşa cum a spus un prieten, John Audland: „Forţa şi obligarea pot face unii oameni să se conformeze la aceasta din punct de vedere exterior, ceea ce altfel n-ar face, dar nu este nimic profund, inimile lor nu sunt niciodată mai bune, ci mai degrabă mai rele şi mai ipocrite decât oricând”.

5)      Regula tradiţiei în interpretarea Bibliei

În multe cercuri evanghelice tradiţia bisericii decide care interpretare biblică este cea corectă. Regulile tradiţionale sunt deduse în marea majoritate din premize scripturale (texte dovadă fără exegeză) şi apoi aplicate mecanic. Pasajele problematice sunt considerate tabu.

O mărturie de la un lucrător creştin ordinat: „Predam Evanghelia într-o biserică de casă a pocăiţilor. Ei au insistat să-mi afirm părerea despre acoperirea capului la femei. Am evitat să-mi exprim convingerea un timp, dar le-am prezentat un studiu care afirma că aceasta era o chestiune personală. I-am invitat să răspundă pe baza Scripturii, dar ei au refuzat. În schimb, mi s-a spus că nu mai puteam lua cina sau nu mai puteam vorbi în biserică.” Asta îmi aminteşte de ceea ce spunea Jean Jaques Rousseau: „Romanii au fost mulţumiţi cu practicarea virtuţii; s-a pierdut totul când au început s-o studieze.”

Într-o altă biserică, un grup de credincioşi s-au angrenat în studierea pasajelor tabu. În acest proces şi-au schimbat perspectivele legaliste referitoare la anumite probleme. Pastorul bisericii i-a mustrat şi a impus o regulă în biserică împotriva unor astfel de practici. Când l-au întrebat pe ce bază credea el că are dreptate, răspunsul a venit aspru şi scurt: „fiindcă aşa spun eu.”

Temele teologice cum ar fi harul şi libertatea în Hristos sunt evitate sau tratate cu precauţie şi în majoritatea cazurilor, restrânse numai la sensul lor soteriologic.